CUANDO LITERATURA ES MUCHO MÁS QUE UN TEXTO

*
Alberto Tugues, Cancionero de prisión
Dibujos de Laura Pérez Bernetti y epílogo de Jorge de los Santos
March Editor, Petits Llibres, 2011, 144 págs.

por Anna Rossell

     Genial este nuevo texto de Alberto Tugues (Barcelona, 1942), inclasificable en el género, como todos los demás de su autoría: Suite de las pestañas del silencio (1974), Sang de violí a la teulada (1977), Guía urbana de perplejos (1989), El archivo del copista (1990), Ejercicios breves de eternidad (1995), Distritos postales para ausentes (1998), Historias breves de este mundo (2002), Lugar de perdición (2006), El espía del ramo marchito (2007), El caso de una sangre derramada (2008).
     Genial, en tanto que Tugues no sólo transgrede con radical decisión los límites entre los géneros, sino que inventa una nueva manera de narrar, en la línea de autores rompedores como W.G. Sebald, que, más allá del texto pero conviviendo con él con función similar, intercala ilustraciones de registros diversos produciendo una nueva sintaxis. Genial, en tanto que Tugues plantea problemas fundamentales sin verbalizarlos, poniendo en evidencia con su técnica las limitaciones del lenguaje tradicional; la lectura de su Cancionero de prisión –aunque no sólo este texto suyo- relativiza el concepto de autenticidad, explora las fronteras entre realidad y ficción, nos obliga a plantearnos la diferencia entre realidad y verdad, entre realidad y memoria. Para ello el autor, también en la línea de Sebald, pero de cuño propio, inventa un nuevo biografismo, se sirve de citas introductorias de autores y de imágenes, a modo de intertexto, y del registro de cronista para conferir al conjunto la cualidad de supuesta objetividad, cuestionando así también este concepto.
     De la mano del personaje del editor, que anota y da fe con concienzuda precisión a pie de página de los detalles de la edición así como de las supuestas fuentes documentales, Cancionero de prisión se presenta como una miscelánea de textos a caballo entre la realidad y la ficción: una parte de ellos atribuidos a un recluso –apodado El Novio- encarcelado en La Modelo de Barcelona por el asesinato de dos amantes; otra de hipotética incierta autoría (se duda entre la del Novio y la de un compañero italiano de celda), una tercera compuesta por cuentos enviados al recluso por un amigo, según certifica el cronista, y un epílogo de Jorge de los Santos, de factura dramatúrgica tragicómica, que sintetiza con la ayuda de una “teoría poético-científica” sobre lo trascendental, lo mundano y la ironía. Todo ello convive con citas de un amplio elenco de autores: Teócrito de Siracusa, Ovidio, Dante, entre otros, dibujos y fotografías de carteles, cromos y portadas de libros, debidamente justificadas por el cronista: de Campoamor, de Baudelaire, Lawrence Durrell, Beatriz de Nazaret…, que, con funciones diversas –a veces ilustrativa, a veces complementaria, a veces sustitutiva del texto-, conforman un denso entramado semiológico, presentado como pormenorizada crónica de una biografía: la del recluso-asesino por amor.
     Se trata de un conjunto de textos breves, todos ellos profundamente dolorosos, que si bien a primera vista parecen glosar los desamores de más de un protagonista, encierran pistas suficientes como para concluir que puede tratarse de los amores y desencuentros de un único personaje, ahora preso, que nunca vio su amor correspondido. Casi siempre en tercera persona, aunque también en diálogo invocativo del ser amado, Tugues construye para la ocasión, en concordancia con la supuesta extracción social del protagonista, cuya infancia se desarrolla en el Barrio Chino de Barcelona, un registro lingüístico y emocional verosímil, aparentemente sencillo, de sintaxis sobria, con repeticiones a veces, salpicado de vez en cuando de palabras groseras, en ocasiones sin signos de puntuación, que se transforma en la última parte del libro en otro más característico del cuento popular tradicional, de acuerdo con el introducido cambio de autoría, que ahora es la de un amigo del preso. Común a todos ellos es el bellísimo lirismo que Tugues consigue con frecuencia en un libro de personalidad extraordinaria, que se rebela contra cualquier encorsetamiento genérico -¿qué es poesía?, ¿qué es prosa?, dedicado, como apunta el personaje del editor en la nota final, “A J., el novio de la novia muerta, también a N., otro novio, y a los niños, novios tristes […] que se hicieron mayores y algunos vivieron y murieron de mala manera.”
*
*
Traducción de la reseña al rumano de Daniel Dragomirescu / Traducció de la ressenya al romanès de Daniel Dragomirescu:

CÂND LITERATURA
ESTE MAI MULT DECÂT UN TEXT

Anna Rossell (Traducere şi note de Daniel Dragomirescu)

Alberto Tugues, Canţonier de închisoare.
Desene de Laura Pérez Bernetti şi epilog de Jorge de los Santos
March Editor, Petits Llibres, 2011, 144 págs.

     Remarcabil acest nou text de Alberto Tugues (Barcelona, 1942), inclasificabil ca gen, ca cele mai multe scrise de el: Suite de las pestañas del silencio (1974), Sang de violí a la teulada (1977), Guía urbana de perplejos (1989), El archivo del copista (1990), Ejercicios breves de eternidad (1995), Distritos postales para ausentes (1998), Historias breves de este mundo (2002), Lugar de perdición (2006), El espía del ramo marchito (2007), El caso de una sangre derramada (2008).
     Remarcabil, căci Tugues nu numai că rupe cu foarte multă hotărâre limitele dintre genuri, ci inventează şi o nouă modalitate de a nara, pe linia autorilor iconoclaşti precum W. G. Sebald* care, dincolo de text, dar convieţuind cu el cu o funcţie similară, intercalează ilustrări în registre diverse, producând o nouă sintaxă. Remarcabil, căci Tugues pune probleme fundamentale fără a le verbaliza, scoţând în relief cu tehnica sa limitele limbajului tradiţional, lectura Canţonierului de închisoare – deşi nu doar acest text al său – relativizează conceptul de autenticitate, explorează frontierele dintre realitate şi ficţiune, ne obligă să facem diferenţa între realitate şi adevăr, între realitate şi memorie. Pentru aceasta autorul, de asemenea pe linia lui Sebald, dar într-un mod personal, născoceşte un nou biografism, utilizează citate introductive ale unor autori şi imagini, în maniera intertextuală şi în registrul cronicarului, pentru a conferi prin combinaţie calitatea presupusei obiectivităţi, punând astfel sub semnul întrebării şi acest concept.
     De la personajul editorului care adnotează şi dă credibilitate cu o conştiincioasă precizie în subsolul paginii detalii asupra ediţiei, precum şi despre presupusele surse documentare, Canţonierul de închisoare se prezintă ca un miscelaneu de texte între realitate şi ficţiune: o parte atribuite unui deţinut – poreclit Mirele – întemnniţat în penitenciarul La Modelo din Barcelona pentru asasinarea a doi amanţi; alta de incertă/ipotetică paternitate a autorului (nu e clar dacă aparţie Mirelui ori unui coleg de celulă), o a treia compusă din povestiri trimise deţinutului de un prieten, după cum ne încredinţează cronicarul, şi un epilog al lui Jorge de los Santos, de factură dramatică tragi-comică, care sintetizează cu ajutorul unei “teorii poetico-ştiinţifice” în legătură cu transcedentalul, mundanul şi ironia. Totul coexistă cu citate dintr-un amplu grup de autori: Teocrit din Siracuza, Ovidius, Dante, între alţii, desene şi fotografii cu castele, coperte de cărţi, în mod corespunzător justificate de către cronicar: de Campoamor*, de Baudelaire, Lawrence Durrell, Beatriz de Nazaret*..., care, cu diferite funcţii – uneori ilustrative, uneori complementare, alteori substituind textul - , formează o densă reţea semiologică, prezentându-se ca o cronică detaliată a unei biografii: cea a deţinutului-asasin din dragoste.         
     E vorba de un grup de texte scurte, toate profund dramatice, care la prima vedere par să gloseze iubirile eşuate ale mai multor protagonişti, închid suficiente piste ca pentru a conchide că poate fi vorba de iubirile şi conflictele unui singur personaj, acum prizonier, care niciodată nu şi-a văzut iubirea împărtăşită. Aproape mereu la persoana a treia, cu toate că în dialogul invocator al persoanei iubite, Tugues construieşte ocazional, în concordanţă cu presupusa extracţie socială a protagonistului, a cărui copilărie se petrece în Cartierul Chinezesc din Barcelona, un registru lingvistic şi emoţional verosimil, aparent simplu, cu sintaxa sobră, cu repetiţii uneori, presărat ocazional cu cuvinte vulgare, câteodată fără semne de punctuaţie, care se transformă în ultima parte a cărţii în cel mai caracteristic registru al povestirii populare tradiţionale, în concordanţă cu schimbarea autorului, care acum este un prieten al deţinutului. Caracteristic pentru întreaga scriere este lirismul deosebit pe care Tugues îl include frecvent într-o carte cu personalitate deosebită, care se revoltă împotriva oricărei încorsetări formale – ce este poezia? ce este proza? - , dedicată după cum punctează personajul editorului în nota finală: “ Lui J., mirele miresei moarte, precum şi lui N., alt mire, şi celor mici, miri trişti (...) care vor creşte mari şi unii vor trăi şi vor muri de moarte rea.”  

NOTE

    *Winfried Georg Sebald (1944-2001), scriitor şi academician german.
     * Ramón María de las Mercedes de Campoamor y Campoosorio  (1817-1901), poet, dramaturg şi filosof spaniol de factură romantică.
     * Sfânta Betriz din Nazaret (1200-1269), autoare a lucrării De los siete grados del amor/Despre cele şapte trepte ale iubirii.

Traducere şi note de Daniel Dragomirescu